Archive

Archive for the ‘turism’ Category

Și am fugit de soare

December 23rd, 2009 3 comments

Ieri de dimineață am fugit de soare. Totul a început undeva la marginea Clujului, în cadru organizat. Să fi fost vreo două sute de oameni care încercam să scăpăm de primele raze de soare.

”Amazing, if you want something in this country, you have to stay in line”
”La rândul ăsta nu e nimeni? Extraordinar! Hai la cealaltă coadă”
”Uite, mamă, e ca în poze!”
”Please fasten your seat belts!”
Și am pierdut contactul cu pământul , înaintând în direcție opusă soarelui. Orașe și sate dispuse ca o rețea aurie de lumini apăreau de sub nori, pentru a ne aminti că zorile sunt încă departe. Poze am făcut nenumărate, însă încă nu s-a inventat acel cablu de date care să transfere informațiile din creier pe hard disk.
”Haide fă, ia o pungă de halune!”
”Coborâți și dumneavoastră tot acolo ca și noi?”
După vreo trei ore de fugă, în care am și dormit, în care m-am și enervat pe tușitorii din grup, am ajuns la destinație. Frânele au prins bine pe pista un pic umedă iar aeronava deja rula încet îndreptându-se spre terminal. Probabil obișnuit din tren, când trebuie să te dai urgent jos ca să nu te ducă mai departe, românul s-a grăbit să se îmbrace și să ia bagajele de sus, așa că nu m-a surprins deloc domnișoara din față, cu cămașa-i mov descheiată de trei nasturi, că s-a răstit ”Toată lumea jos, puneți centurile!”. Eu aș mai fi completat mesajul și cu ”$%@@!!$$%&%#!”, că meritau. Mai ales că peste câteva minute, când deja ne-am oprit, iarăși toată lumea buluc pe culoar, așteptând să se deschidă ușa să coboare…. și nimic nu se întâmpla. A durat vreo șapte minute până când din cabină pilotul ni s-a adresat ”… ne așteptau pe altă pistă …. trebuie să mai așteptăm până aduc scările și autobuzul din cealaltă parte a aeroportului… vă rugăm să luați loc…”. Twas like ”In your face!!
Am trecut de toate controalele, nu s-a legat nimeni de ce aveam în bagaje, luckily, și am găsit o fereastră imensă ce dădea spre est. M-am pus pe un scaun și priveam afară cum soarele se zbătea între nori, cum lume venea sau pleca, încărcată de bagaje. Era un soare frumos, rotund și aurit, cum nu am mai văzut de mult.
Așa că am scos telefonul din buzunar și am trimis un SMS: ”Edward, the sun is fantastic, you were wrong to fear it. Trust me, it will do magic on your pale skin! You have to try it! Best, M!”
Categories: personal, turism Tags:

O noapte în Luton

October 17th, 2009 5 comments

Se întâmpla pe la mijloc de august, undeva după ziua Reginei, înainte ca cei de la PCNews să anunțe începerea concursului, pe când mă întorceam din Regatul Unit, să dau peste un prieten de-al meu în aeroportul din Luton. Fiecare își petrecuse concediul în altă regiune a Angliei, și întâmplarea făcuse să ne întoarcem cu același zbor la Cluj.

Amândoi ne întorceam la joburile noastre, eu relaxat după o perioadă excelentă petrecută într-un orășel frumos, el nu chiar așa de relaxat întrucât șefa lui drăguță îi dăduse un task de concediu. Îmi povestise de mii de ori de șefa lui, decupată parcă din ”Vogue”, dar mai rece decât ghețurile de pe Europa. Îl chemase, cu o zi înainte de a avea zborul spre Anglia, la ea în birou, și după un small-talk banal, îi întinse un laptop spunându-i ”Aș vrea să îl iei cu tine în concediu în locul laptopului tău, ca să îți fie mai ușor bagajul, să ai loc de alte obiecte în rucsac. Doar un kilogram și jumătate are, nu patru cât al tău. Așa o să ai loc să îmi aduci și mie o cutie cu bomboane de ciocolată.” Și pe când el credea că a scăpat ușor, încă mirat de bunătatea ei, cu un picior deja în afara biroului, aude din spate ”Și am să te rog, dacă poți, să te gândești la un scenariu de reclamă și la un slogan pentru noile notebookuri Asus UL30, sper că ți-e cunoscut modelul. Concediu plăcut.” Vă dați seama că el chiar modelul ăla îl ținea în brațe când ieșea din clădire.
Amândoi am ales să petrecem noaptea în aeroport, nefiind deloc dornici să călătorim cu vreun autobuz noaptea pe la trei – patru și să rămânem în pană de motorină pe coclauri. Eu am ajuns cam pe la ora zece seara cu autocarul luat din Cambridge, el însă era acolo de la opt jumate. Am stat la o cafea la Costa Coffee (dacă în urmă cu un an mă enervase individul de acolo cu întrebările lui dacă vreau ceva italian frappe sau alte minuni și i-am răspuns scurt că vreau doar cafea, anul ăsta am ales ceva cafea cu scorțișoară) și după ultimele sorbituri din pahare ne-am îndreptat spre o zonă mai liniștită a aeroportului unde ne-am înfipt în două scaune și ne-am uitat la un film. Și la încă unul. Pe mine mă mira faptul că notebookul ce îl avea el încă mai rezista eroic pe baterie (erau prize în aeroport, dar din alea dubioase cum au englezii, iar ștecherele noastre nu intră-n prizele lor nici forțate, nu că am fi încercat).
Pe când ne-am plictisit și de al doilea film a urmat un concert HD. De data asta chiar mă așteptam să își dea duhul acel Asus, nu că aș fi avut ceva cu el sau cu baieții de la Placebo ce cântau acolo de zor, ținându-ne treji, ci pentru că trecuseră cam multe ore de când fusese pornit, și cu toții știm cât de multe resurse consumă un fișier HD. Nu a știut să îmi spună că placa video are un fel de ”decodor” pentru HD și astfel procesorul nu prea are treabă, dar nu asta contează, am aflat eu pe urmă, ci faptul că nu a mai trecut mult și se făcuse deja ora șase, am trecut de check-in și așteptam îmbarcarea.
Să fi fost cam opt dimineața când ne puneam centurile de siguranță și ascultam cuminți cum însoțitoarele de bord își începeau, cu zâmbetul pe buze, povestea tragică despre toate chestiile nasoale ce ni se pot întâmpla în timpul zborului. Lume bine dispusă la bord, copii care urlau, doar noi doi eram niște arătări pleoștite și morocănoase. Eu mă uitam pe hublou cum nenii de la aeroport aruncau gențile pe o bandă rulantă ce la rândul ei le arunca în cala unui avion și speram ca nimeni să nu fi avut inspirația să își fi pus în bagaje vreo sticlă de țuică din aia puturoasă. El era cu notebookul în brațe, cu câteva ferestre deschise, cu capul ușor înclinat înspre umărul drept, de mult departe de Anglia.
Așa că iau laptopul și mă uit peste ce făcea. Se pare că tocmai îi scria un mail glaciarei lui șefe, un mail pe care ea îl aștepta încă de cu o zi în urmă, cu ideile sale pentru eventuale reclame la notebook, cu sloganuri propuse, unul mai prost ca altul. ”Vă rugăm să închideți aparatele electronice…” spuseseră domnișoarele în mov, după ce au terminat de demonstrat cum funcționează toate cele de la bord. Mă gândeam să îl trezesc și să îl întreb ce face cu mailul, dar nu am mai făcut-o. Am completat eu mailul cu vreo patru linii, o idee ce mi-a venit pe moment, am apăsat pe Send și apoi am închis jucăria ce avea mai bine de zece ore de funcționare pe baterie.
Am zburat două ore jumătate deasupra norilor, orașe si sate etalându-se dedesubtul nostru, zâmbindu-ne fiecare printr-un acoperiș de tablă ce strălucea voios bătut de soare, și am ajuns teferi pe pământ transilvan.
Cum am trecut de controlul actelor de peste tot se auzeau Nokii ce porneau. Sun și eu să anunț că am ajuns cu bine și pe când termin convorbirile îmi spune ”M-a sunat. EA! după ce a trecut de dulcegării mi-a spus că nu a fost mulțimită că i-am trimis doar azi mailul și că a rămas uluită de cât de slabe au fost ideile mele.” Bagajele tocmai începeau să apară pe banda rulantă iar lumea stătea pe margine agitată, fiecare scrutând banda, de la stânga la dreapta și înapoi, căutându-și propriul bagaj. ”Dar că e mândră de mine, că am învățat de la ea cum să țin un om sub tensiune. Parșiv spune că am fost lăsând cea mai bună idee a mea la final. Îmi spune că a fost genială, atât ideea cât și tactica… Și mai zice să iau un taxi că vrea să mă vadă!” ”Păi asta e de bine,nu?” zic eu. ”Nu știu… ori e serioasă și chiar i-a plăcut, ori vrea să mă concedieze! Eu nu o înțeleg pe femeia asta!
Deci vedeți ce se poate face cu un laptop cu 12 ore autonomie? Stai o noapte în aeroport într-o țară care insistă să aibă alt tip de prize fără să îți faci griji că s-ar înnegri ecranul la jumătatea filmului, sau că în timp ce pregătești o prezentare sau aduci ultimele retușuri la un proiect vei rămâne cu mâinile fixe în aer și că îi vei trezi pe toți din jur în timp ce invoci divinitatea. Iar cum mai urmează nopți petrecute la Luton, o asemenea jucărie mi-ar prinde chiar bine.
Categories: concurs, turism Tags:

Vederi din vacanță

October 2nd, 2009 6 comments

La începutul verii cei de la Cărturești ne-au rugat să le trimitem o vedere din vacanță, și să spunem si ce carte am ales să devorăm în zilele de vară. Mi s-a părut o idee grozavă și mă gândeam că vor primi sute de vederi de peste tot din lume. Din păcate au primit, cei din Cluj, doar vederile de pe panoul de mai sus, însă, cum mă așteptam, s-au bucurat enorm de fiecare dintre ele.

Eu m-am nimerit în august citind de zor ”Clanurile de pe Alpha” în timp ce trenul mă purta spre mare. A trebuit să schimb trenul la un moment dat, iar cele 40 de minute de așteptat legătura au trecut extrem de repede, cât ai zice ”She sells sea shells on the sea shore…”. Odată ajuns la mare, după ce am găsit un loc bun de stat și am aruncat hainele de pe mine, m-am întins frumos, cu fundul spre soare, și am continuat povestea cu satelitul dubios și cu cele patru clanuri distincte în care îi era împărțită populația, cu psihiatra trimisă in misiune și cu fostul ei soț care nu avea gânduri deloc pașnice la adresa ei. Din când în când mă mai uitam la ceas… ”Hmm, mai stau un pic, plec cu trenul de la ora 15”…. ”Hmm, mai stau un pic, plec cu trenul de la ora 16”…

Până la urmă am plecat din Felixstowe de abia la ora 17 și numai bine am ajuns la ultimele pagini că trenul a tras cuminte în gara de destinație.

Da, le-am trimis și eu Cărtureștilor o vedere, că mi-s dragi. Le-am povestit pe unde m-am plimbat și ce carte m-a însoțit în călătorie și m-am bucurat să îmi văd, trecând săptămâna asta pe la ei în Iulius Mall, la parter, acolo unde este și ceainăria, cartea poștală prinsă în pioneze.

Își dă careva seama pe care am trimis-o eu? Ia spuneti :D
Categories: personal, turism Tags:

Un paradis izolat în oceanul Indian

September 8th, 2009 No comments

Sunt multe locuri frumoase în lume, fiecare unic în felul său. Însă pe insula Socotra se găsesc lucruri cu adevărat unice.

Undeva un pic la est de cornul Africii, și un pic mai la sud de peninsula Arabică, așa o să găsiți pe hartă un arhipelag format din patru insule, din care cea mai mare și importantă se numește Socotra. Având un relief echilibrat, cu munți nu mai înalți de 1500m, cu galerii carstice și de 7km lungime, cu coline și cu plaje nisipoase, insula, situată în Oceanul Indian, e izolată de continentul African de vreo 7 milioane de ani, astfel încât natura a evoluat într-un mediu izolat așa cum a crezut ea de cuviință.
Numeroasele plante și animale de pe insulă s-au adaptat perfect temperaturilor înalte și vântului uscat. Cel mai important lucru referitor la flora și fauna de pe insulă este unicitatea speciilor de aici, o treime dintre ele ne mai fiind găsite nicăieri în lume decât acolo. Plante care par a fi desprinse dintr-un peisaj SF și care ne dau câteva idei despre flora preistorică.
Copacul Sângelui de Dragon (Dracaena cinnabari) impresionează prin forma sa mai specială, cu o coroană ce te duce fie cu gândul la o ciupercă, fie la un OZN. Sângele de Dragon este de fapt numele dat rășinii sale, evident de culoare roșiatică, folosită din timpuri străvechi ca lac pentru obiecte din lemn, ca leac (pentru cam toate bolile), colorant sau ca ingredient pentru potențarea vrăjilor și a licorilor magice. Cei 44 de mii de locuitori ai insulei încă folosesc ”sângele de dragon”, însă să nu credeți că folosirea ”sângelui” este limitată doar la Socotra, ci, întrucât ”sângele” se poate extrage din mai multe specii de plante, există dovezi ale folosirii sale de către romani și chiar în Evul Mediu de către alchimiști.
O altă plantă interesantă este Trandafirul Deșertului (Adenium Obesium), un trunchi umflat din care se desprind mai multe brațe subțiri pe care se găsesc numeroase flori roz-roșiatice. Nu te-ai aștepta vreodată ca așa arătare de plantă, care culmea, nu are nicio problemă în a se fixa pe cele mai dure stânci, să aibe așa flori delicate.
Cucumber tree (stânga) și Frankinscense tree (centru)

Din iulie 2008 arhipelagul Socotra este o rezervație naturală protejată de UNESCO și de Organizația Internațională de Protecție a Mediului. Se limitează atât introducerea speciilor noi de animale/plante pe insulă, cât și impactul omului asupra naturii, lucru ce explică și rețeaua modestă de drumuri de acolo. Insula aparține de Republica Yemen, asta ca sa știți la care ambasadă să vă interesați de vize, și se poate ajunge acolo atât cu vaporul cât și cu avionul ;)
photos from here, here, here, here.
Categories: interesant, turism Tags:

1 Mai la Valea Drăganului

May 1st, 2009 4 comments


1 Mai, zi liberă. Bine a gândit cine a gândit-o. Ei bine, liber fiind și eu, m-am pornit de dimineață la dentist. Cu mașina am mers până acolo, drum lung, dar eh. Pe la ora 12 am scăpat de freze și de amprente și de dilatări și de gingie sângerândă, am sărit voios din scaunul în care până atunci am stat cuminte ca un copil mustrat pentru o boacănă, am trecut pe la magazinul din colț să mă aprovizionez cu apă și câteva merinde și am urcat pe bicicletă si dus am fost. Spre lac.

Pedalam și mă tot uitam la bornele kilometrice: 20 de kilometri până la baraj, 19 km. Deja obosisem, wtf? Scurtă pauză de masă și hidratare și am pornit din nou, de data asta cu brainampul pornit. Și deja mult mai repede se succedeau bornele. Foarte frumoasă zona, pârâul curgea lin în dreapta drumului, stânci înalte, fiecare brăzdată în alt fel de scizuri adânci, străjuiau drumul, iar soarele era la datorie. Nu știu ce tot ziceau cei de la meteo cum că ar ploua de 1 mai. They were wrong. Și tot mai aproape de baraj, tot mai aproape, însă ultimii doi kilometri jumate i-am facut pe jos, cu bicicleta alături, că nu am reușit nicicum să urc panta respectivă. Oh well :D
Am ajuns sus, însă pe o platformă de beton situată cu mult deasupra lacului. Plin de lume acolo sus, unii, ca și mine, se hlizeau la baraj și la munții înzăpeziți din depărtare, alții nu aveau treabă, frigeau carne pe acorduri de manele. Făcut poze (cu singurul aparat din dotare, adică telefonul mobil), și am pornit în căutarea unui drum ce să ducă la baraj. Odată ajuns acolo aveam senzația că în fața mea se află un lac din Scoția, un loch, așa impresie îți dădea apa întunecată (probabil că și pădurea de conifere de pe marginea lacului avea vreo influență). Mă uit spre apă, iar apoi mă uit și în partea cealaltă, mă apropiu de balustradă și mă uit în jos. Dumnezeule, ce hău! M-a luat cu amețeli :D
Coborâtul a fost mai ușor ce e drept, și am reușit să ajung în timp util pentru a prinde trenul (nu eram nebun ca la ora 16:30 să mă pornesc cu bicicleta 68 de kilometri spre Cluj). Nenea cu stegulețul din haltă mă atenționează că nu am voie cu bicicleta în tren, însă nu îl ascult și urc. Nu pornește bine trenul și apare și controlorul care mă anunță că biletul e 6,5 lei dar pentru că sunt cu bicicleta îmi ia 5 lei. Nu am înțeles logica lui, mă așteptam să îmi ceară mai mult, dar nah, ata ete, nu mă cert eu cu omul. Mă caut de bani și îl întreb de îmi taie bilet, ca să aflu ”Păi azi e 1 mai!”. Îl întreb dacă de 1 mai nu se dau bilete la CFR, și atunci aflu că de fapt omul nu vroia sa taie bilete în tren ca să nu fie nevoie când ajunge în Cluj să meargă să completeze hârtii pentru banii încasați. Omul vroia să meargă direct acasă :P Și cu niște bani munciți :P
Și așa am ajuns frânt, cu brațele înroșite, fără mici și grătare în burdihan, ci doar cu vreo trei litri de Borsec, niște pere și banane și niște biscuiți cu cremă. Mulți kilometri, vreo 50 în total, dar al naibii de bine a fost. Nici nu vreau să mă gândesc cum o să mă trezesc mâine! :))
Voi? La mici și bere ați fost?
Categories: personal, turism Tags:

O zi la Windsor

September 9th, 2008 No comments

În Anglia când ajungeţi să nu uitaţi să mergeţi la Windsor. Situat nu la mare distanţă de aeroportul Heathrow, la Windsor se poate ajunge foarte uşor, fie cu trenul, autocarul, maşina sau bicicleta (acuma numa să nu porniţi cu biţi de la Manchester sau de la Edinburgh :D) . Intrarea la castel costă 14,5 lire şi dacă bine ţin minte castelul e deschis între 10 şi 16.30.

Castelul Windsor văzut de pe The Long Walk

Castelul de la Windsor este cel mai mare castel locuit din lume. Da, locuit, întrucât în wekend-uri de multe ori Regina vine la castel (nu M, ci Elizabeth a II-a). Construcţia castelului a început pe vremea lui William I (1070-1086), şi de atunci modificări şi adăugiri au avut loc now and then: Edward IV începe construcţia capelei Sf George (1475), Charles II (1660) reface interiorul castelului şi, inspirat de palatul de la Versailles, amenajează The Long Walk (lungime de 5km), GeorgeIV (1824) angajează un arhitect care în 12 ani de muncă va pune la punct castelul, remodelându-l, aducând simetria într-o clădire construită pe bucăţi într-un stil deloc simetric. În 1910 regina Maria a redecorat castelul. Ultimele lucrări de renovare, ce au costat 37 de milioane de lire, au avut loc în perioada 1992-1997, ca urmare a unui incendiu puternic ce a distrus 9 camere şi alterat alte 100 în noiembrie 92.

La intrare te simţi ca la aeroport. Nu, nu ţi se cântăreşte bagajul, însă e ditamai security check-ul: tot ce ai asupra ta (bagaj, jachetă, aparat foto, telefon, chei, portmoneu, curea) pus pe banda rulantă şi scanat în timp ce tu treci prin detectorul de metale. Odată scăpat de control îţi iei frumos ghidul audio (disponibil în opt limbi) şi ascultând instrucţiunile îţi începi vizita. Peste tot pe unde mergi ghidul îţi oferă informaţii ( it is not that smart, you have to push some buttons :P ).

Porţile mari, zidurile, scobiturile din ziduri de unde soldaţii apărau castelul te impresionează, dar degeaba, tu vrei să treci de toate zidurile şi să ajungi la lucrurile faine. Vrei să ajungi la Turnul Rotund pe care l-ai văzut încă de la intrare. Frumos turnul, mai ales că este construit pe un dâmb, iar la poale, mai jos decât platoul castelului este o grădină frumoasă. Mergând împrejurul turnului găseşti intrarea în grădină (costă 1,5 lire) şi afli că Turnul Rotund este închis vizitatorilor întrucât înlauntru se află documente de arhivă şi alte lucruri importante.

Florile Reginei

Grădina (Moat Garden = Grădina Şanţului cu Apă) este plină de flori. Mulţi trandafiri parfumaţi în partea de jos a grădinii, o ţâşnitoare frumos decorată, colţul poetului (un refugiu pe care găsim inscripţionate cugetări: “And the soul of the rose went into my blood”, “Four gray walls and four gray towers Overlook a place of flowers”) şi un iaz în care se bălăcea o raţă. Însă grădina se continuă pe jumatăte de dâmb, aşa că eşti nevoit să urci scările şi să găseşti alte plante, alte aranjamente. Lavandă, trandafiri roşii, anghinare, arbuşti. Şi evident nişte bănci pe care să te odihneşti un pic.

Windsor Castle

Ieşind din grădină, te îndrepţi spre următoare oprire, Apartamentele Regale. Ghidul Audio îţi va spune tot ce e de ştiut despre fiecare cameră. Vei fi cu siguranţă impresionat de cât de mari şi impunător erau decorate camerele de consiliu şi cele de primit audienţe (fie cu tablouri imense reprezentând conducători de seamă, fie cu picturi murale înfăţişând regina în Olimp deasupra zeilor), de tablourile din camerele de zi (Rubens, Vandyk, Holbein şi mulţi alţii), de portretul lui Derich Born (portret al unui tânăr, realizat de Hans Holbein, ce te urmăreşte cu privirea oriunde ai fi în cameră; de altfel Holbein era tare renumit pentru crearea unor portrete vii şi pentru folosirea unor materiale pentru a da impresia de adâncime a imaginii), de atenţia dată tuturor detaliilor decorurilor, de masa şi oglinda din argint masiv, de candelabrele imense, de ordinea şi simetria cu care erau aranjate armele pe pereţii sălilor de arme, de grandoarea sălii de gală (o şi văd pe Elizabeth I dansând Volta în sala aia) şi de armura lui Henry VIII (mare a putut fi omul ăla). Din păcate nu se pot face poze în apartamentele regale. Too bad.

Colecţia de păpuşi a Reginei Maria atrage foarte mulţi turişti şi de obicei se aşteaptă şi câte o oră la coadă. Iar cum păpuşile nu mă impresionează şi cum mi se părea prea lungă coada, nu am ce vă povesti despre păpuşile Mariei.

St George Chapel

Capela Sf. George este următorul popas. Ferestre imense, gargui dominând acoperişul (cam lat pentru vremea când a fost construit) şi nici urmă de turn (turnul era prevăzut în proiect, însă ştiţi cum e când proiectul nu se aprobă, când nu sunt fonduri…). Interiorul luminos e o încântare pentru turist. În capelă sunt înmormântate figuri importante din istoria Angliei, cum ar fi regina Jane Seymour, Henry VIII, Charles I, Elizabeth (Queen Mother). De asemenea în capelă are loc întâlnirea anuală a membrilor Ordinului Jartierei (Order of the Garter).

Pe lângă ghidul audio veţi întâlni şi personal al castelului, supraveghind încăperile, ce vă vor răspunde la orice întrebări aveţi despre istoria castelului şi a obiectelor din el.

Ce mai puteţi face în Windsor? Vă puteţi da cu roata, puteţi merge la Eton College (7 minute pe jos, 5 lire intrarea; acolo au studiat prinţul Harry şi William), puteţi să vă plimbaţi cu vaporaşul pe Tamisa sau să vizitaţi alte locaţii aflate în broşura pe care v-aţi procurat-o dimineaţă de la Tourist Information Centre :D Însă o plimbare pe The Long Walk is a must!

Categories: interesant, turism Tags:

La rose que j’aimais…

August 21st, 2008 No comments
English rose, UK, 21 aug 2008
Categories: foto, mediu, personal, turism Tags:

A boy’s first time

August 18th, 2008 1 comment

Prima dată nu se uită niciodată. Evident, eşti curios, eşti speriat, eşti panicat, eşti entuziasmat, şi îi asculţi pe ceilalţi cum îţi dau sfaturi, cum îţi povestesc din experienţa lor. Şi apoi de-abia aştepţi for it to happen. Ce mi s-a spus mie? “O să ţi se facă rău”, “Să ţii o piatră în gură”, “Să stai la fereastră”, “Să nu îţi fie frică”……

Zborul cu Wizz de la Cluj la Londra fu interesant. Ajuns devreme la aeroport (soarele de-abia răsărise în ţara lui), am avut de stat la o coadă lungă la Check-in (deşi scria clar în faţă “Check-in Wizz Londra” se mai trezea lume care venea să întrebe dacă pentru Luton e altă coadă), iar după ce am primit biletul a rămas un pic surprinsă domnişoara de la birou văzându-mi bagajul de mână. După privirea-i, tare cred că ar fi vrut să mă taxeze şi să îl trimită la cală, dar am rezolvat-o :D

Cam dezorientat, căci nimeni nu ne-a zis ce se petrece în continuare, m-am trezit la o cafea cu vecinul meu din avion (aveam numere consecutive scrise pe bilete şi am presupus că sunt numerele locurilor). Controlul bagajelor de mână a durat ceva vreme şi tare m-a surprins un domn care avea în bagajul său o sticlă de ketchup. De ce şi-ar lua cu el la bord ketchup nu înţeleg. Oricum nu am aflat răspunsul la întrebare întrucât băieţii de la vamă i l-au confiscat (sigur aveau ei nişte mici şi nişte grătare în spate :p ).

Cea de-a treia etapă, şi ultima dealtfel, fu îmbarcarea. Îmbulzeală generală, că altfel nu se putea. Îmi căutam locul şi numai nu îl găseam, aşa că am întrebat o însoţitoare de bord. Deşi îi venea să râdă de naivitatea mea, a răspuns serios că nu e cu locuri ci după regula “primul venit primul servit”, aşa că am sărit pe cel mai aproape loc liber la geam ce l-am găsit. Înainte de a decola ni s-a făcut un instructaj despre centuri, ieşirile de siguranţă şi tot tacâmul. Ce nu mi-a plăcut mie, şi de fapt pe toată durata călătoriei, a fost faptul că mereu când însoţitorii de bord făceau anunţuri (în engleză şi română) nu se auzea mare lucru, zici că aveau prune-n gură. Doar pilotul ce parcă era mai forţos, el grăindu-ne la un moment dat că ne aflam deasupra Dortmundului (însă el ne-a vorbit doar în maghiară şi în engleză, astfel că vecinul meu, cel cu cafeaua, mă aştepta cu traducerea).

Soarele încercând să ne ajungă din urmă
Zborul. Avionul nostru a mers timid până la capătul pistei, a întors şi a stat vreo zece secunde, până şi-a făcut curaj, şi apoi cred că pilotul vitezoman a împins până în capăt maneta căci cu aşa viteză a pornit….. nu a durat mult şi ne-am ridicat. Foarte fain a fost (“can we do it again, please?”), şi mi-a adus aminte de Star Flyer din Prater :D . Până am ajuns sus la înălţimea optimă de zbor a mai durat un pic. Ei, cu avionul aşa în urcuş, şi accelerând constant, la un moment dat mi s-a făcut un pic rău şi îmi am pierdusem echilibrul, dar doar pentru două secunde (să fi fost atunci momentul când avionul a depăşit o anume viteză? ;) ). Şi apoi doar la viraje mari mai ameţeam cu toţii un pic. Am zburat peste nori de vată, peste pământuri întinse, mereu cu soarele în urma noastră.

Şi ca să fie un zbor memorabil am avut şi o aterizare pe măsură. Obişnuit din filme cu aterizări ce durează mult, cu avionul zgâlţâit, cu lumea făcându-şi cruci, cu pilotul tot transpirat, cu bucăţi de fuzelaj picând pe pistă…. oh wait, astea erau filme cu avioane avariate. My bad :D . Aterizarea oricum fu tare scurtă. Cred că după ce roţile au ajuns pe pistă, în cinci secunde s-a oprit şi avionul, la ce frână a pus pilotul. V-am zis eu că era forţos nenea :D Ne-a cam zgâlţâit un pic, toată lumea se ţinea de scaune, vecinul meu era nervos “nu aşa se aterizează, bre!”, dar mie mi-a plăcut. It was raw and wild (“woohooo! can we do it again, please?”).

Deci rău mi s-a făcut un pic, piatra nu aveam la ce să o folosesc, la geam am stat (ce e drept în dreptul aripii, aşa că o parte din privelişte îmi fu blocată, însă aşa am început să îi povestesc vecinului de toate filmele alea de groază în care un monstru e pe aripa avionului şi distruge motorul şi cum avionul intră în picaj :D ), iar frică nu mi-a fost deloc.

La voi cum a fost prima dată? Şi ce aţi făcut cu piatra? :D
Categories: personal, turism Tags:

Murphy got home

August 11th, 2008 2 comments


Mă gândesc că pentru o pensionară dispariţia piticului din grădina cu flori din faţa casei este foarte tulburătoare (“How could they kidnapp Murphy??”). Presupun că tare tristă a fost şi Eve Stuart-Kelso când nu a mai găsit piticul ei în grădină. Bummers!

Ei bine, după şapte luni de absenţă piticul a revenit în faţa casei. Doamna s-a speriat când a văzut o cutie neagra lângă el, crezând că e o bombă, însă nu mică i-a fost mirarea să vadă că de fapt piticul ei s-a întors cu un album foto în care au fost 48 poze cu Murphy în diverse locaţii din lume: Africa de Sud, Swaziland, Mozambic, Noua Zeelandă, Australia, Singapore, Thailanda, Cambodgia, Vietnam, China, Hong Kong şi Laos.

Murphy la mare şi la munte, la Sydney şi finally cu stăpâna :)

În album era şi un bileţel care explica dispariţia lui Murphy: “There’s more to life than watching daily commuter traffic and allowing passing cats to urinate on you.” :D

Foarte tare Murphy ăsta. În excursia sa a fost însoţit doar de un individ numit “The Bear” (probabil bodyguardul lui :p ).

Isn’t that a nice surprise?

More here.

Categories: cool, interesant, turism Tags:

Star Flyer

July 6th, 2008 1 comment

Prater este renumitul parc de distracţii din Vienna. Se ajunge foarte uşor acolo cu metroul. Atenţie mare dacă mergeţi cu copiii căci sunt foarte multe atracţii încât va trebui să scoateţi foarte mulţi bani din buzunar :D

La intrarea în parc daţi de impunătoarea roată, Riesenrad. Doar zece minute (şi opt euro) durează o “călătorie” cu roata, însă priveliştea de sus de tot e foarte frumoasă. O privire de ansamblu asupra Viennei şi a parcului de distracţii. Recomand ca prima dată să vă urcaţi într-una din cabinele roţii pentru ca să studiaţi de sus parcul şi să stiţi care vă va fi traseul prin parc (mai ales dacă nu aveţi aşa de mult timp la dispoziţie).

După ce am rătăcit vreo cinci minute prin parc şi mai toţi casierii mă ademeneau spre zona lor, am ajuns la Star Flyer! Un linghişpir înalt. Turnul avea o înălţime de 68 de metri. Am considerat că arăta safe şi că nothing bad could happen. Am cumpărat un bilet (4 euro) şi m-am urcat într-unul din scaune, iar domnul de la Security s-a asigurat că toate sistemele de siguranţă ale scaunului sunt activate. Aşteptam cu nerăbdare să se pornească maşinăria, întrebându-mă în acelaşi timp dacă am luat decizia corectă cumpărând un bilet :D Un motor a ridicat sistemul cam la douăzeci de metri, şi atunci a început să se şi învârtă. Iniţial încet. Apoi, pe măsură ce ne ridicam spre cota de 60-65 de metri, tot mai repede. Oh boy. Aşa de fain era acolo sus. Nu se mai auzea gălăgia din parc. Doar vântul era acolo sus cu tine. Priveliştea era foarte faină. Am încercat să pun deoparte gândurile rele (“Numa să nu se rupă lanţul!”, “Asigurarea nu acoperă aşa ceva!”, “Dumniezăuleeee!”) şi să mă bucur de moment. Foarte frumos acolo sus. Ioi :D

Ajuns acasă am căutat informaţii despre Star Flyer şi am descoperit că este maşinăria din Prater Park cu cele mai bune măsuri de siguranţă. Which is really really good :)

Voi v-aţi da în aşa ceva? :D

Site Oficial Funtime: Star Flyer.

Categories: cool, turism Tags: