Archive

Archive for the ‘thoughts’ Category

Le temps de mon père

February 18th, 2013 5 comments

Sunt cântece cu ritmuri care te prind din prima și sunt cântece care au nevoie de timp ca să îți intre sub piele, cântece pe care le asculți și pe care ajungi să le îndrăgești din cauza cuvintelor scrise cu suflet. Se întâmplă uneori să știi versurile unui cântec, și să le și înțelegi, dar să nu rezoneze în tine decât după multă vreme, să nu le poți lega de anumite evenimente, lucruri sau persoane decât după ani buni de la prima audiție. Și e normal să se întâmple așa, la fel cum se poate întâmpla ca de abia după numeroase audiții ale unei melodii să auzim pentru prima oară un anumit instrument muzical.

Întotdeauna mi-a plăcut Le temps de mon père (1973), un cântec cu o linie melodică ritmată, veselă, și cu versuri ce aduc aminte de o copilărie tot mai îndepărtată, dar parcă de ceva vreme altfel îl înțeleg și îmi e și mai drag. Probabil pentru că  îmbătrânesc.

“Viens me parler du temps de mon père
Dans la maison où je suis née
Toi le plus grand et moi la dernière
Je n’ai pas su qu’on était heureux  “

Categories: personal, thoughts, video Tags:

Need more energy?

September 10th, 2012 3 comments

Zilele trecute cineva îmi lăsase o pungă pe masă, o am văzut-o doar după ce a plecat de la mine, și în pungă erau două doze de energizante. M-am uitat la ele lung, stânga dreapta, am întrebat dacă le vrea altcineva și am sfârșit prin a le desface. Da, le-am desfăcut, și asta pentru că nu le puteam arunca pline la gunoi. Conținutul aruncat la chiuvetă iar cutia turtită la gunoi.

Văd tineri care beau energizante pe bandă rulantă, unii în loc de apă, câte 4-5 doze pe zi. Nu înțeleg de ce au nevoie de așa ceva sau de atâtea. Dacă e să o iau logic înseamnă că cei care consumă așa ceva simt că au nevoie de energie pentru a putea să ducă anume activități la capăt. Și atunci mă întreb de ce unii beau energizante dimineața, în loc de mic dejun, înainte de a merge la școală sau la serviciu? De ce unii beau energizante după-masa, după ce scapă de la lucru? De ce unii beau energizante în fiecare pauză de țigară? De ce unii beau energizante în timp ce joacă te miri ce joc online toată noaptea? E clar că undeva și-au depășit limitele, e clar că organismul le dă un semnal că ar trebui să ia o pauză mai lungă, astfel că soluția lor de a își forța corpul să mai găsească resurse pentru a funcționa e ca și atunci când ai avea un cal slab și pricăjit care de-abia trage căruța cu bușteni la deal iar tu, pentru a-l ajuta să tragă, l-ai biciui de numa. Read more…

Categories: thoughts, wtf Tags:

The Zoo is out there

August 12th, 2012 1 comment

Nu e o surpriză pentru nimeni că deși ne credem o societate cu oameni educați, cu toate astea printre noi trăiesc și animale. Genul ăla de oameni educați “sunt doamnă, ce p*la mea?“. Îi vezi în centrul orașului scuipând pe trotuar, îi vezi lângă mall-uri aruncând pe jos un pachet de țigări gol (cine știe, probabil e biodegradabil), îi auzi zbierând la telefon în autobuz, îi vezi trecând pe jos de-a curmezișul printr-o intersecție ratând la mustață să fie donatori de organe (sau de-a fi piftie), îi vezi claxonând pietonii care trec strada pe trecerea de pietoni.

Am fost la grădina zoologică și au fost și animale în vizită. Tineri teribiliști care pentru cei 3 lei dați pe biletul de la intrare se așteptau ca toate animalele să stea drepte, să facă plecăciuni și tumbe, pentru amuzamentul lor. Era ora 18, o zi cu temperaturi foarte ridicate, animalele își făceau somnul de după-masă, leșinate de căldură, și câțiva tineri s-au apropiat de gard, au luat pietre și au început să arunce în urs, cu intenția de a-l trezi din leneveală, strigând “hai, mă, hai, scoală odată“. Mda, de genul “Io-s Dumnezio și io-ți poruncesc să te ridici.”. Alții au trecut șanțul de protecție ce despărțea zona vizitatorilor de țarcurile lupilor și au început să zgâlțâie gardul doar de i-ar enerva pe lupi, să îi facă să vină mai aproape. Dacă s-ar fi întâmplat vreun accident s-ar fi dat vina pe animalele feroce și eventual pe administrația grădinii zoo că nu a pus garduri cu sârmă ghimpată sau chiar garduri electrice pentru vizitatori.

 

Despre animalele din trafic mă abțin deocamdată, nu de alta, dar nu aș vrea să mă enervez prea tare într-o zi de duminică :P

Cel mai recent exemplu e de astăzi din foodcourt-ul de la Iulius Mall unde la una din mesele mai mari a mâncat o familie. Îmbrăcați frumos, curați, fără semne aparente că ar fi tolomaci. Spre final au răsturnat o farfurie cu felul doi pe masă, din greșeală, nu s-au sinchisit să șteargă, chit că nu era multă mâncare vărsată încât să ai nevoie de un mop și o găleată, au lăsat toate tăvile cu farfurii goale, cu șervețelele folosite și cu sticlele goale pe masă și au plecat. Asta în condițiile în care și un om simplu de la țară, văzut de orășeni ca “necioplit sau țăran needucat” știe să strângă masa după ce o mâncat. Cu siguranță acasă nu fac așa, drept pentru care nu înțeleg de ce brusc, când au ieșit în oraș, s-a schimbat gândirea / comportamentul.

Cred că până a ajunge o societate civilizată și educată mai avem de muncit la partea cu civilizația și educația. Destul de mult. Mai ales că văd destui tineri care nu au cei șapte ani de acasă. Partea nasoală e că nici măcar vro patru sau cinci nu au.

Categories: thoughts, wtf Tags:

Despre referendum

August 2nd, 2012 1 comment

Nu am urmărit la televizor ce se întâmplă în țară și cred că e mai bine așa, că mai mult m-aș fi enervat, cred. Dar am mai urmărit la radio. Am ascultat discursuri ale ambelor tabere, reacții și zbierete de la oameni pe care îi credeam mai respectabili. (Vă dați seama că la radio nu s-au difuzat toate dezbaterile înfocate și paranoice care au fost non-stop pe alde Antena3, Realitatea și ce posturi or mai fi p-acol)

Țin minte când eram mai mic, cam prin clasele primare, și ieșeam prin jurul blocului la joacă, și doi băieți din cartier s-au încăierat stricând cheful de joacă al tuturor. Câte un pumn, câte un picior, câte o înjurătură, într-o succesiune ce părea infinită, asta până când tatăl unuia dintre ei a ajuns în fața blocului, le-a dat câte o scatoalcă fiecăruia, și-a luat pe sus odrasla acasă și gata “distracția”.

 

Nu știu cum sunteți voi, dar toată târâșenia asta cu referendul, cu Monta, Crinuleț și Băse cam de asta are nevoie, de cineva care să îi scuture bine pe toți și să oprească toată mascarada. Sunt sătul să îi văd cum se vaită fiecare ca niște copii ce se bat pe o acadea, care să o lingă mai bine. E ușor imatur să ai mingea în terenul tău, să faci tu regulile jocului, cu oamenii tăi, si apoi când pierzi să zbieri că de fapt nu or fost bune regulile și că ar trebui actualizate.

Îmi aduc aminte când eram mai mic și jucam șah cu un băiat din cartier și la un moment dat i-am dat șah-mat. Spre nedumerirea mea băiatul a rămas gânditor și după o vreme a mutat o piesă (un nebun sau poate un cal). M-am uitat la el și i-am adus aminte că jocul e gata când moare regele dar degeaba, el îmi răspunse că jocul e gata când îi iau toate piesele și că mai aveam de jucat. I-am zis “Poate tu mai ai de jucat.” și l-am lăsat acolo să se uite singur, ca un tont, la tabla de șah și am plecat.

Apoi să auzi ambele tabere că cellalt ar trebui să își dea demisia de onoare… Nu știu cum să spun, dar poate cel mai corect ar fi ca toți să își dea demisia de onoare, măcar acuma, nu de alta dar în ultimii ani fiecare a mai fost pus în postura de a își da demisia de onoare și fiecare mereu s-a fofilat și s-a răzgândit. Mi se pare mai mult decât ciudat să critici pe cineva pentru felul în care reacționează pentru ca apoi, când îi iei locul, să reacționezi la fel, invocând dreptul la libertatea de exprimare. La fel cum mi se pare totuși cumplit de nelalocul lui să te bucuri de un rezultat și să te consideri învingător dar să judeci totul doar în alb și negru, și să fii incapabil să vezi acel mare nor gri  (88% negru) care-ți stă deasupra și care vrea să te trăznească.

 

Onoare, orgoliu, prostie. Cam asta e ordinea în care se succed trăirile oamenilor ăstora. Au avut la începuturile carierei lor politice un dram de onoare, acuma se scaldă în celelalte două stări, și atâta vreme cât sunt îndărătnici și nu cedează niciunul și nu vor să coabiteze, sau, mai plastic, “sa danseze tango” împreună, degeaba stau acolo sus și au funcții importante pentru că nu fac niciun bine țării. Indiferent de ce va hotărî Curtea Constituțională nu va exista învingător ci doar un perdant, țara. Eu așa simt. Bucureștiul face circ iar țara moare de foame.

Categories: thoughts, wtf Tags:

2011 – Gânduri la final de an

December 31st, 2011 2 comments
Pe unde am fost și v-am spus și vouă:
  • În 2011 a fost prima ediție a Zilelor Clujului. Zile mândre, pline de voie bună, cu tot felul de activități de nu știai cum să îți împarți timpul. În perioada asta am ajuns de am încercat diverse meniuri internaționale la Memo 10, de ne-am lins pe bot.
  • 2011 a fost primul an în care am cunoscut oameni din online. Am ajuns, mulțumită lui Liviu, la Alba-Iulia pentru un weekend fain, și acolo am sezut la aceeași masă cu Liviu, Andrei, Nebuloasa, Emanuel, Somnulescu, Marius Rusu și Jorjh. Fost un weekend tare fain în care am bătut la pas cetatea și am văzut cât de frumos e gătită.
  • În 2011 am fost pe Cluj Arena. Am fost la ziua porților deschise, am fost la deschiderea oficială la concertele Voltaj și Scorpions, am fost la meciuri de fotbal pe stadionul fain ce îl are Clujul.
  • În octombrie am fost la Muzeul Farmaciei la inițiativa lui Aronet și am rămas plăcut impresionat de cum arată acest muzeu de o importanță istorică deosebită.
După cum unii au putut observa, 2011 a fost primul an în care nu am mai participat la (cvasi) faimosul SuperBlog. Trei ani la rând am participat și mai țineți minte cum în fiecare toamnă începeam să scriu despre diverse aparaturi și magazine. A fost o experiență interesantă, am aflat multe lucruri, mai ales despre tehnologiile din laptopurile Asus, însă orice lucru se face cu măsură, motiv pentru care anul acesta i-am lăsat pe alții să se întreacă în a face reclamă gratuită unor produse pe care nu le-au testat.
În rest am mai fost plecați în diverse locații, despre care nu am scris pe blog, am fost la cinema, am pedalat, am avut mult, dar mult, de lucru și de învățat, am avut emoții cât s-ajungă pentru vro trei ani, am citit cărți bune, am mâncat deserturi tare gustoase, am întâlnit oameni faini, am făcut planuri peste planuri peste planuri ca apoi să alegem tot prima variantă. 
Ce doresc pentru blog în 2012? Vreau să reușesc să scriu la timp articolele ce le am în minte, vreau să fie articole interesante și utile pentru voi, nu doar gânduri fără sens. 
La final de articol aș vrea să vă mulțumesc că citiți La rose que j’aimais…, și aș vrea să le mulțumesc celor cu care am petrecut clipe faine în 2011. Sper ca 2012 să fie un an și mai bun! Multă sănătate!
Categories: places, thoughts Tags:

Ce ne-a adus Moșul?

December 25th, 2011 2 comments

Poza de mai sus am tot văzut-o în ultimele două săptămâni postată pe diverse siteuri și am văzut că lumea era complet de acord cu informația prezentată. Da, mereu există o diferență între ce își dorește lumea de Crăciun și ce ajunge Moșul să aducă, dar chiar să te aștepți să găsești un iPad sub brad? Acuma serios. Mie mi-ar crăpa obrazul de rușine să le spun alor mei că speram să găsesc sub brad un laptop nou nouț. Dar alții nu gândesc așa și cu siguranță mulți sunt dezamăgiți de faptul că Moșul nu le-a adus un smartphone, o aplicație pentru iPad, un laptop, un joystick, un inel cu diamant, un televizor cu plasma cu diagonala mare sau un job ca director. Da, e nasol când în loc de ceva din lista de mai sus găsești sub brad o pijama, niște șosete, portocale, ciocolată sau o carte, nu? (Deși adevărul e că It sucks to be them :P )

Șosetele, căciulile, mănușile și fularele mi se par cadouri de sezon foarte utile și practice (da, probabil e enervant să primești de la 10 oameni numai șosete). Ce să mai spun de pijamale. Iar o ciocolată cu nuci, măr și scorțișoară sau portocale e mai mult decât potrivită pentru a îți ține de urât cât timp sorbi cuvintele dintr-o carte bună.
Eu am fost mereu de părere că nu e nevoie de un dar costisitor ca să simți că e Crăciunul. Ieri vorbea un tânăr la televizor că el îi cumpără prietenei sale un cadou de 2000 lei, că o dată în an e Crăciun. Da, la fel cum o dată în an e și ziua de naștere, și ziua de nume și așa mai departe. Până la urmă banii lui, face ce vrea cu ei, nu?

Crăciunul nu înseamnă să primești cadouri scumpe și sclipitoare. Crăciunul înseamnă să primești ceva dăruit cu drag, ceva ce să îți fie util, chiar dacă a fost mai ieftin, pentru că până la urmă la asta se reduce totul, la a dărui cadouri din inimă și a te simți cât mai bine alături de oameni la care ții. Mie mi se pare aberant să ai pretenții ca părinții să îți cumpere o mașină sau ca logodnica să îți cumpere un iPhone. Dacă chiar vrei asemenea lucruri nu ai decât să muncești și să ți le cumperi tu, că totuși nu plouă cu iPhone-uri (plus că poate ești prea gingaș și nu îți place modelul primit). Eu unul mă simt mai bine primind un vin bun pe care să îl beau cu cine mi-e mai drag decât o tabletă din aia pe care tot bați cu degetele.
Așa că tuturor îmbufnaților ce simt că Moșul nu le-a citit cu atenție scrisoarea, copiată de pe siteuri cu electronice și electrocasnice, nu le pot spune decât că nu au înțeles care e rostul acestei sărbători. Până și timpul petrecut acasă cu familia, pe care mulți îl văd ca “o pierdere de timp”, e un cadou frumos de sărbători, evident, dacă sunteți dispuși să vedeți partea plină a paharului. Și pentru la anul poate ar fi mai bine să vă concentrați mai mult pe partea de “Dăruiește” decât pe cea de “Primește” ;) 

Ah, și mie ce mi-a adus Moșul? Păi câte un pic din ce a știut el că îmi place :) Și îi mulțumesc pentru asta încă o dată, că nu sunt sigur dacă a înțeles ceva din discursul meu cam nelegat când ne-am văzut (de fapt când m-am întâlnit cu oamenii lui de contact, că mi-a fost prea somn să îl aștept toată noaptea).
Categories: thoughts Tags:

Gânduri la 1 decembrie

December 1st, 2011 4 comments
De când eram mic știam că de 1 decembrie se merge la Alba Iulia, cu mic cu mare, pentru a asista la parada militară și pentru a vedea un popă cum Doamne miluiește. Ah, și pentru a asculta un discurs ținut de cineva din conducerea statului. Ce nu am înțeles eu nici atunci și nici acuma e de ce s-ar urca lumea în tren și ar merge să se înghesuie pe frig să vadă parada, când o poate vedea de acasă, de la căldurică. Dar mă uitam cu atenție la televizor cum defilau soldați și tancuri și mă enervam că ai mei erau mai interesați de trebăluit prin casă decât de măreția zilei.

Anii au trecut și încetul cu încetul am început să fiu ca ei, să mă bucur de ziua liberă pentru a dormi mai mult, pentru a lenevi sau  pentru a îmi dedica timpul unor activități ce le-am tot amânat din cauza lipsei de timp, deși parcă sunt mai priceput la primele două. Cu toate astea mă întreb ce s-a întâmplat cu dragostea de țară, cum e cu țara mea de glorii, țara mea de dor? E destul de trist când vezi cum după un an de-mproșcat cu noroi, dintr-o dată toată lumea parcă a băut din sticla cu patriotism și îs mândri că-s români. După ce zi de zi îi auzi cum spun că trăim într-o țară de rahat, cum nimic nu merge bine aici, cât de dezgustați sunt de oamenii din țara asta, cât de aiurea e totul aici și multe alte exprimări de genul, azi dintr-o dată totul e vopsit doar în roșu galbăn și albastru, inima le bate în ritmul tobelor și ei urăsc urează României numai bine. Mi se pare foarte aiurea patriotismul ăsta de weekend. Dacă se tot plâng că la noi e totul aiurea, de ce oamenii ăștia nu fac ceea ce ei le recomandă ungurilor care vor tot mai multe drepturi? Sau de ce nu încearcă ei să schimbe în bine lucrurile? Pentru că e mai ușor doar să abuzezi de dreptul la liberă exprimare, adică să dai toată ziua din gură… ca o nevastă plictisită. Nu?

Ca o completare la paragraful de deasupra vă recomand articolul scris de Corina.

Totuși, e normal să fii supărat pe anumite lucruri, e normal să ai momente în care să te enervezi pe țara în care ești, nu spune nimeni că trebuie să te trezești zilnic cântând imnul, însă trebuie ca lucrurile să fie într-un echilibru, nu? Așa ar fi normal, ca în orice relație. Ne iubim, ne certăm, ne împăcăm, dar nu ne înjurăm un an de zile și apoi pentru o zi ne iubim ca-n povești, nu? Ce relație mai e și aia?

Ce mi-ar plăcea mie, ca să închei, ar fi ca toți cei care își arată azi dragostea față de România să și-o arate mai des. Să învețe mai multe despre țară și să fie mai des mândri că-n ale lor mâini mai curge un sânge de roman. Să facă cinste limbii române scriind corect și nu ca niște copii retardați. Să pună virgule unde trebuie și să nu le pună unde nu trebuie, iar pentru început ar fi recomandat să scrie “La mulți ani, România!” și nu “La mulți ani România!”. Să folosească diacritice în scris, pentru că una e să citești “Ce-i cu fata asta? Tu cat platesti de obicei?” și altfel e  “Ce-i cu fața asta? Tu cât plătești de obicei?” (nu e cel mai bun exemplu, dar unul mai clar nu mi-o venit pe moment).

Așa că oriunde ați fi eu sper că v-ați petrecut ziua cât mai frumos și sper ca nu doar azi să fiți mândri că sunteți români. Iar României îi doresc ce îi dorea și poetul, adică “Fiii tăi trăiască numai în frăție, Ca a nopții stele, ca a zilei zori.”
Categories: thoughts, wtf Tags:

Despre cafea și Starbucks

November 10th, 2011 5 comments
Unii beau cafeaua pentru că așa s-au obișnuit să își înceapă ziua, alții pentru că au nevoie de efectele ei. Eu fac parte dintr-aceia ce stau față în față cu o cană de cafea doar atunci când simt că e musai nevoie, în rest fiind capabil de a porni motoarele și de a desfășura o activitate normală doar cu un mic dejun sănătos la bord.

Și totuși, acum doi ani am descoperit că o cafea poate fi mult mai mult decât o simplă licoare neagră. Era o noapte de vară, eram în aeroport cu o carte în mână, iar avionul doar după ce ieșea soarele avea să se ridice de pe pistă. Mi-era groază să beau juma de litru de cafea dintr-aia amară, sincer, așa că după ce am studiat bine meniul mi-am dat seama că o să mă fac de râs când am să ajung să comand pentru că nu înțelegeam de ce e nevoie să existe atâtea sortimente cu nume ciudate. Am așteptat până nu or mai fost clienți, ca să nu mă fac de baftă în stil mare, și, ajuns la tejghea, i-am cerut băiatului o cafea care să nu fie tare, să nu fie amară, să nu fie apă chioară, dar să fie dulce și bună. Și-a dat seama cu ce specimen are de-a face, numa a râs și mi-a recomandat specialitatea casei, o cafea incredibil de aromată, cu nuanțe intense de scorțișoară și caramel. Cea mai bună cafea ce am băut-o vreodată. Dățile viitoare când am noptat în același aeroport din Marea Britanie tot de la Costa mi-am luat o cafea dintr-aia mare și la fel de încântat am fost de gustu-i.

Am ajuns în weekend la Starbucks, aci la noi în Cluj, având un voucher primit de la Cezara. Locația e tare frumos aranjată iar aroma cafelei te învăluie de cum le treci pragul. Mi-a plăcut mult și mobilierul ales, în special măsuțele rotunde pe care poți juca șah. Tare faină ideea.

Am luat două Caramel Macchiato (“o îmbinare delicioasă de espresso, sirop de vanilie și lapte cald, totul garnisit cu spumă catifelată de lapte și sos cremos de caramel”, după cum e descrierea oficială), ne-am așezat pe două fotolii de lângă geam și am început o poveste lungă în timp ce urmăream lumea care venea și pleca de la Mall. Am prins o zi frumoasă de toamnă cu un soare care îi întâmpina pe toți cu o îmbrățișare caldă. Încercam să suprind nuanțele cafelei, să simt aromele diferite cum se-mbină și mă simțeam ca un copil care nu reușește nicicum să își lege șireturile. 

Mă întrebam la un moment dat oare cât mai trebuie să beau să simt măcar un pic de gust de caramel, mai ales că văzusem cu ochii mei când l-au pus (poate au folosit topping caramel dintr-ăla ieftin din Kaufland cum am cupărat și eu acum un an și care era doar o chestie vâscoasă și dulce, fără gust). Ei bine, după cum le-am spus și pe twitter, caramelul a fost de vis, și în vis a și rămas… În rest cafeaua a fost bună, nu mă-nțelegeți greșit, bună, caldă, dulce, dar cu nimic mai deosebită decât o cafea simplă cu lapte cum ne-am mai pregătit acasă (deci nici de vanilie nu am dat) (oh, ba da, diferă de cea făcută acasă prin faptul că e mult mai slabă). Am văzut scris pe o tăblie mare că dacă nu ești mulțumit de cafea ți-o refac gratis dar nu m-am dus să le spui din mai multe motive. Primul ar fi că în mod normal ar trebui ca orice prepară să fie bun din prima, iar al doilea motiv fiind că mie nu îmi place să fac dintr-astea și să fac pagubă altuia. Evident, văzând ce prețuri sunt la cafea cred că și încă trei cafele de îmi refăceau tot nu ieșeau în pagubă.

Și așa ajung la întrebarea legată de prețuri. De când ieșitul la o cafea a ajuns așa un lux? (cu cât dai pe o cafea la Starbucks mănânci felul unu și doi plus desert la Memo 10, și cine a fost acolo știe ce mâncare bună au) Scuzați-mă, poate nu sunt eu prea umblat, dar în UK pentru o cafea la fel de mare și mult mai bună am plătit jumate din cât am dat la noi pe un Caramel fără caramel. Oricum, cea mai mare nedumerire pentru mine privind prețurile a fost când am văzut cât costă prăjiturile, și anume o felie de cheesecake la preț dublu față de Olympos. Olympos, adică locul unde găsești cele mai fine și cele mai bune prăjituri care or existat vreodat în cofetăriile din Cluj. Preț dublu, ați auzit? Preț dublu față de Olympos. 
E clar că vor rezista multă vreme pe piață, chiar și cu produse la suprapreț, doar astea sunt politicile firmei, nu e ceva care doar la noi se face. Și dacă pe lângă asta mai pui că românul nu e așa de cultivat și că nu e conștient de faptul că există lucruri mai de calitate, orbit fiind de renumele firmei, succesul e garantat. 
Am mers la Starbucks dornic fiind a bea o cafea aromată, am mers sperând a găsi gustul inconfundabil al unei cafele diferite de ce bem acasă și pentru a răsfăța pe cineva cu așa licoare magică. Evident, de nu aș fi avut voucherul cu reducere de 50% de la Cezara nu am fi mers. Din păcate una am sperat și alta am găsit. Per total experiența a fost plăcută, am văzut și noi cum e să fii fițos și să sorbi o cafea băutură caldă la Starbucks. La fel ca Pinky și Brain am folosit timpul petrecut acolo pentru a pune la cale un plan nebun, ajutându-ne în acest sens și de internetul wireless gratis (de pe telefon, încă nu am căpiat să port cu mine peste tot laptopul). Dacă sunteți curioși dacă am să mai merg pe acolo să beau o cafea sau să mănânc o prăjitură, răspunsul îl găsiți în paragraful cu numărul cinci.

Mulțumesc Cezarei pentru voucher și pentru oportunitate.
PS: poze de aici și de aici.
PS2: Am vorbit cu niște prieteni zilele trecute și mi-au zis că au mers la Starbucks la o cafea. Fără să le spun părerea mea i-am întrebat despre cafeaua de acolo, cum li s-a părut. Răspunsul lor a fost pe aceeași lungime de undă cu gândurile mele. 
Categories: places, thoughts, wtf Tags:

În vizită la Muzeul de Istorie a Farmaciei Cluj-Napoca

October 28th, 2011 2 comments
În Cluj iastă o clădire ce lumea habar nu are ce conține. În tătă zi trecem pe acolo, pe unde se intersectează strada 21 decembrie cu Regele Ferdinand, acol unde 9-le, 3-ul și 4-le o cotesc spre gară. Ei bine dragii mei, în acea intersecție, pe colț opus cu Melody, este Muzeul de Istorie a Farmaciei, înființat în 1949 de renumitul medic Valeriu Bologa.

Marți seară am ajuns să vizităm muzeul, alături de alți bloggeri clujeni (pe care eu i-am văzut prima oară, recunosc), de ora târzie a vizitei aflând dintr-un articol de-al lui Ștefan. Am fost ghidați în vizita noastră de către domnul Radu Crișan care ne-a impresionat prin cât de multe lucruri știe despre exponatele din muzeu și prin felul în care a făcut o ceată de oameni guralivi (că deh, așa-s cei care bloguiesc și tweetuiesc zi de zi) să asculte fascinați povești despre terapiile de odinioară.
Love potions

După o zi epuizantă vizita de la muzeu a fost ca o evadare într-o lume fascinantă, în vremuri de mult apuse. Încăperile au pereții frumos decorați, și au tot de-a roata dulapuri vechi din lemn ce adăpostesc pe rafturi recipiente de lemn, de sticlă, de ceramică sau de faianță, recipiente în care erau ținute pe vremuri diverse extracte de plante sau  ingrediente necesare preparării medicamentelor. Farmacopee vechi, registre din anii 1700, rețete vechi, balanțe și unități de măsură sunt frumos expuse în odăile muzeului.  

 
Față de ultima mea vizită la muzeu, de prin 2002, acuma vizitatorii au acces și la o zonă foarte frumos amenajată din pivnița clădirii, acolo unde este, exact cum era pe vremuri, ateleriul farmaciei. Măsuri, baloane de sticlă, matrițe pentru comprimate, pentru supozitoare, instalații pentru prepararea și distilarea alcoolului folosit în tincturi și multe alte ustensile. Totuși cuvintele mele, oricât aș încerca să le potrivesc, nu pot reda frumusețea locului. 
Atelierul din pivniță
Din păcate, pentru că orice lucru frumos mai nou trebuie să aibă și o parte mai tristă, clădirea în care se află muzeul, Casa Hintz, a fost revendicată de foștii propietari. Acuma se mai judecă în instanță, nu am reținut exact care e stadiul actual al cererii de retrocedare însă un lucru e sigur, și anume acela că dacă statul român nu se implică în niciul fel, atunci muzeul ar putea fi închis. Ceea ce ar fi un mare păcat având în vedere importanța istorică a clădirii în care a fost deschisă prima farmacie din Cluj în anul 1573, da, 1573, pentru ca din anul 1752 clădirea să fie închiriată unor farmaciști renumiți, până în 1949.

Nu se poate, măi, să avem o clădire care din 1573 numai farmaciști și medicamente a avut, să avem un muzeu cu atâtea exponate valoroase și să nu facem nimic, să lăsăm totul în voia întâmplării, pur și simplu nu se poate. După cum zicea și Andrei Aroneț, mergeți la Muzeul de Istorie a Farmaciei înainte să dispară!




Muzeul de Istorie a Farmaciei Cluj-Napoca:

str. Regele Ferdinand nr. 28, 400113 Cluj-Napoca, Romania
Orar: Luni-Vineri: 10:00 – 16:00
Bilet intrare: 5 lei (adult), 3 lei (elev, student)
Telefon: 0264-597567
Facebookhttps://www.facebook.com/MuzeulFarmaciei
Twitter: http://twitter.com/muzeulfarmaciei

Au mai scris despre muzeu: Andrei Aroneț, Ștefan Teișanu, Psaico, CiuleaMironeasca, Robintel.

PS: Poze de pe ciulea.ro (3 și 4), de pe pagina de Facebook a Muzeului (1) și de subsemnatul (2 și 5)
Categories: cool, places, thoughts Tags:

Aplicațiile de pe Facebook și contul tău

October 10th, 2011 1 comment

Pe mine mă enervează toate aplicațiile de pe Facebook care pentru a fi folosite trebuie să aibă acces la informațiile din contul tău, și anume la nume, poze de profil, data nașterii, listă de prieteni, și orice alte informații ai făcut la un moment dat publice. Dar mă enervează la culme. 

Am intrat de curiozitate în Privacy Settings -> Apps and websites -> Edit Settings -> Apps you use -> Edit Settings și m-am crucit de ce am găsit. O listă lungă de aplicații ce le-am folosit la un moment dat și cărora le-am dat acces la informațiile din profilul meu. La ce o fi având nevoie o aplicație care să îmi spună ce fel de bacterie patogenă aș fi, sau o aplicație care îmi spune ce va fi scris pe piatra mea de mormânt, de pozele mele de profil? (Și nu, nu vreau să discut ce era în mintea mea când am folosit astfel de aplicații… că nu știu. Cred că erau zilele de început într-ale Facebook-ului și mai mult la teste prostești îl folosea lumea. Sper :P). La ce le trebuie celor de la Tomi să îmi știe data de naștere și lista cu prieteni? No idea.
Drept urmare am tăiat accesul la orice informație din profilul meu tuturor aplicațiilor, în afară de trei pe care le folosesc în prezent și în care am (relativă) încredere… 

Cu toate astea cei de la Facebook spun că aplicațiile pot să vadă doar datele făcute publice, adică ceea ce ar vedea un om pe pagina voastră de facebook dacă nu ar fi logat. Și am accesat pagina mea de facebook  să văd ce e disponibil celor ce nu sunt logați, și am găsit doar paginile cărora le-am dat Like, muzica, filmele și cărțile ce îmi plac și siteurile pe care scriu. Moment în care am mai schimbat din setări și am făcut și mai puține informații vizibile din exteriorul listei mele de prieteni. Bine de știut cum se setează cum să fie totul privat pe acolo, și de unde se alege conexiune https ;) (Edit Profile și de acolo faceți diverse lucruri private, adică Friends Only)

Prea paranoic? Neh, de eram ștergeam contul :)) Și aici, între noi fie vorba, singura opțiune ce o găsiți din prima e cea prin care doar Dezactivați contul, adică de fapt toate datele rămân acolo sus la ei în eventualitatea în care vă răzgândiți și vreți să vă întoarceți. Varianta cu ștergerea contului e mai anevois de găsit, dar nu imposibil. Ștergerea contului se face în două săptămâni după alegerea opțiunii, dacă, și repet, dacă nu accesați deloc contul Facebook (nici pe pagina fb, dar nici din greșeală folosind cookie-uri pe siteuri ce au buton de Like, alea alea).

Voi aveți încredere în toate minunile de aplicații de pe Facebook? Cât de multe informații despre voi sunt publice pe pagina de facebook?




Prima poză de aci.
Categories: thoughts, wtf Tags: